Mitul jertfei zidirii
Jertfa pentru creație în literatura română
Mitul jertfei zidirii este un mit caracteristic pentru zona sud-est europeană cu o mare pondere ca motiv în folclorul literar și în literatura cultă românească. Acesta a fost studiat de numeroși cercetători, care au scos în evidență particularitatea sa la fiecare popor (români, sârbi, croați, greci, bulgari, maghiari) și cu deosebire originalitatea modelului românesc. În timp ce, în baladele străine care tratează motivul, sacrificiul e impus de o construcție utilitară (un pod, o cetate), în balada românească este cerută o creație cu finalitate artistică. Când construcția este gata, voievodul îi întreabă pe meșterii aflați încă pe acoperiș, dacă pot construi un edificiu și mai frumos , la care ei răspunzând afirmativ, domnul da ordin să fie răsturnate schelele pentru ca cei „nouă meșteri mari” și Manole să nu mai poată coborî. Ei încearcă să se salveze punându-și aripi de șindrilă (scândură de brad îngustă și subțire care servește la acoperitul caselor), dar se prăbușesc și mor, reeditând mitul lui Icar, alt motiv al baladei care lipsește în variantele sud-dunărene. Reacția Anei, soția lui Manole, în timpul zidirii este de asemenea diferită: nu țipete, nu blesteme, la fel ca în amintitele balade străine, ci o durere adâncă și discretă, plină de o duioasă, delicată și reciprocă iubire față de soț, de supunere în fața sacrificiului socotit inevitabil: „– Stai, mândruța mea, / Nu te sparia, / Că vrem să glumim / Si să te zidim! / Ana se-ncredea / Și vesel râdea. / – Manoli, Manoli, / Meștere Manoli! / Zidul rău mă strânge / Copilașu-mi frânge! / – Manoli, Manoli, / Meștere Manoli! / Zidul rău mă strânge, / Viața mi se stinge!”.
